Ar fi trebuit ca somnul sa ma fi
invaluit la aceasta ora, iar degetele mele sa nu tasteze, sa nu imi mai
constientizez existenta, sa fiu “moarta”. Somnul trebuia sa ma fure, asemenea
mortii, iar la aparitia zorilor sa ma aduca inapoi, pentru a ma lasa prada
soarelui, traficului de masini, multimii de oameni, dezastrelor si nebuloaselor
eterne, zilnice.
M-am asezat langa el pe canapeaua
din sufragerie, am inceput sa il privesc si m-am convins pentru a mia oara ca il
iubesc cu adevarat. Era foarte ocupat cu conversatii pe facebook si proiecte, iar
eu imi doream foarte mult sa il sarut, ating, sa vorbesc cu el, sa ma tina in
brate, sa ma stranga tare asa cum face uneori cand sentimentele ii erup ca
dintr-un vulcan.
-Saruta-ma! , ii zic dornica si calda, iubitoare
si nerabdatoare, iar el ma saruta scurt si sec, prea cuprins de problemele ce il
apasa…
-Mai vreau! , rostesc naiva.
-Nu vezi ca am de scris? Mai am si
de invatat pentru partial! imi spune pe un ton de om
stresat, enervat, plictisit, nemultumit…
Am
plecat in dormitor, aruncandu-i o privire de teama, imbibata cu
dragoste, regrete, deznadejde, mila, dar cu toate acestea exista si speranta pe
acolo, pe undeva…
Simtea ca ceva ma apasa, ca ceva
nu imi convine, ca apele mele s-au tulburat si ma intreaba monoton:
-Ce ai?
Era aceiasi intrebare pe care
fiecare din noi o pune, fara sa constientizam uneori…’
-Nimic! ii raspund cu un ton de
om agitat si nemultumit in permanenta… Punea aceasta intrebare din
sufragerie, iar eu zaceam in dormitor, privind pierduta si indragostita in tavan, gandindu-ma in permanenta la el si calmandu-ma. Dintr-o data il simt langa mine
in pat si aud din nou :
-Ce ai?
Repet acelasi raspuns aiurit, rostit
de oricine, oricand, oriunde, oricum:
-Nimic! acum simtindu-se cum ma
calmam prin simpla lui prezenta, atat de aproape de fiinta mea… Il sorbeam din
priviri si il analizam, de parca il vedeam pentru intaia oara de-a lungul
existentei mele. Am palavragit despre proiectele sale, examene, partiale, absentele
mele de la facultate si alte nimicuri, iar deodata ii aud glasul:
-Te-ai suparat ca nu am vrut sa
te sarut, nu?
-Da! , raspund fericita ca stia ce
era in sufletul meu, ca stia dupa ce tanjeam…Ma priveste duios, cu ochii sai
mari si frumosi, scaldati de un verde ametitor, iar intre noi linistea domnea.
-Acum ma pupi? intreb ca un copil
prostut, care isi doreste jucaria din vitrina unui magazin. Rade sincer si din
priviri imprastie iubire si caldura.
-Doamne, ce fata ai avut! Ai belit
niste ochi…! si rade din nou, bucurandu-se parca de ceva ce primise, de un plan
ce reusise sa fie pus in aplicare, iar lui avea sa ii aduca beneficii. Apoi ma
imita si zambeste larg, dezvelindu-si dantura alba. Ma saruta dupa care imi
explica iar ca are de facut proiecte si de invatat (avea impresia ca e necesar
sa spuna asta, de parca eram in necunostinta de cauza). Pleaca in
sufragerie, cascand larg si meditand la cum sa faca sa sfarseasca mai repede, sa
ajunga cat mai curand in bratele somnului si odihnei.
Pe geamul din dormitor, privesc
din nou in aceasta seara si asemenea unui film pe care il vezi a doua
oara, peisajul e acelasi. S-a schimbat insa ceva, deoarece in aceasta lumina
difuza a aleii, aud caini care vorbesc intr-una, negasindu-si linistea, intr-o
noapte atat de senina, dar nu vad niciunul. Or fi oare nemultumiti de motoarele
masinilor care nu inceteaza sa se mai perinde pe sosele, la orele acestea tarzii, obligate de proprietari sa calatoreasca in noapte pe drumuri nesigure, plimbandu-i de colo, colo? Azi, linistea nu mai domneste…
