Era ora patru dimineata, a zilei
de 4 decembrie 2014. Cu urechile-ndreptate spre marsul picaturilor de apa
agitate, ce cadeau siropoase pe pamant, asfalt si omenire, fixam cu privirea
aleea inundata cu doar doua luminite portocalii in capatul sau, prin geamul
inghetat. Atingeam cu pieptul “Craciunita”, floarea rosie ce-mi impodobea
pervazul, iar sub mana stanga, imi stateau mute si cuminti cateva clementine. Picioarele-mi
atingeau caloriferul fierbinte, iar talpile-mi calcau nepasatoare covorul
ponosit. Farmacia din coltul strazii, isi facea simtita prezenta prin lumina
verde si obositoare, ce palpaia neincetat. De ici, de colo, cate-o alarma a
vreunei masini pornea bezmetica, in timp ce alte automobile se bucurau de
ploaia ce spala pacate. Implineam 20 de ani de existenta lumeasca.
Incepusem dimineata acelei zile
in patul meu de zi cu zi si noapte cu noapte, alaturi de trei suflete calde.
Incepusera a-mi canta la ora 00:00 a acelei dimineti, “La multi ani” , facandu-ma sa rosesc si sa ma
rusinez de atentia ce mi-o acordau. I-am imbratisat si le-am sarutat obrajii,
fiecaruia in parte.Nu ma asteptam la vreun cadou, caci nu eram si nu sunt
obisnuita sa primesc asa ceva. In 20 de ani imi serbasem ziua de trei ori si cu
toate acestea sunt o fericita,caci unii nu cunosc varsta la care am ajuns eu,
iar altii nu isi permit gura de apa sau paine pentru a deschide ochii in ziua
ce urmeaza.
Lantisorul si cerceii de argint,
cu piatra albastra, mica si plina de finete ( primite de la S. ), mi-au dilatat
pupilele. Inainte sa vad continutul
cutiutei, ma umpluse de fericire gestul sau, caci imi arata dragostea si respectul
pe care le purta pentru existenta mea lumeasca. Dupa plecarea sa, am adormit alaturi de M.
M-am trezit plina de fericirea
Universului si dupa un dus am plecat spre Goblin, alaturi de M. Acolo mi-am
servit o parte din colegii prezenti la locul de munca cu ciocolata si am stat
la palavre timp de cateva ore. Ajunsi
acasa (G. si D. sunt frati si am plecat cu ei de la Goblin), am inceput a manca
cu pofta ce am gasit in frigider,caci foamea ne rodea. Alaturi de G. , D. si M. , era prezenta acum si Mirela (colega
noastra de apartament, adica a mea si a lui M.), care spre marea mea mirare,
reusise sa ma convinga involuntar de talentele actoricesti ce le tinea ascunse.
Cu un ton grav si o expresie
sobra a figurii, ma chemase la ea in camera, pretinzand probleme serioase ce
necesitau clarificare. Eram putin panicata, caci ma asteptam la reprosuri, desi
nu-mi gaseam vina. A inceput sa-mi relateze verzi si uscate despre ea si despre
M. , in timp ce ma mai lua in brate. Printre povestile ei fara legatura intre
ele, mincinoase si adevarate, usa camerei a fost deschisa brutal de M., care
intreba cu un ranjet, abia ascuns :
-Mai aveti mult de vorbit? Hai,
inapoi in bucatarie cu voi!
Deodata,
Mirela nu mai avea nimic sa imi destainuie si mai cu chiu, mai cu vai, m-a scos
pe usa camerei, grabita. In bucatarie lumina era slaba si calda, venita parca
dintr-o multime de lumanari chioare. Nu gresisem. Eram asteptata de ceilalti
trei, iar M. tinea in maini un tort de inghetata imbrobodit cu douazeci de
lumanari pitice. Mi se canta “La multi ani” pentru a doua oara si pareau
fericiti, iar eu… Eu aveam un zambet larg si dantura dezgolita, de ziceai ca
gura sta sa mi se rupa sub asediul bucuriei ce-mi inunda firea. Am stins lumina
lumanarilor firave si am fost pusa sa desfac sticla de sampanie, ce aparuse
misterios in lipsa mea, asemenea tortului plin de lumanarele. Era pentru prima
oara cand desfaceam o sticla de sampanie. Dopul a ricosat violent spre pereti
si tavan, sfarsind pe masa incarcata. In restul serii ce ramasese din acea zi,
am ras necontenit.
Am constientizat la finalul zilei,
ca noi, oamenii, ne decidem singuri soarta prin alegerile facute (e adevarat ca
unii nu au dreptul la alegeri, ci la a se subjuga altora pentru a-si pastra
viata) , caci de vrem sa fim fericiti sau tristi, suntem. Fericirea nu sta in
lucrurile materiale ale acestei lumi, ci caznita in noi, in fiecare. Ne pierdem
constienti esenta, originea si traditiile alergand disperati dupa bunastarea
materiala, golindu-ne sufletele de tot ce inseamna cu adevarat frumos. Noi,
singuri si impreuna, distrugem omenirea.
Privesc peste umarul schilod
inspre trecutul existentei mele si ma regasesc stearsa. Ce scop am in idila
aceasta, numita “Viata” ? Voi reusi vreodata sa ma cunosc cu adevarat? Ma vor
cunoaste altii, inainte sa ma cunosc eu?
Tu, scumpo, scumpule, voi, cei
ce-mi cititi acest articol banal, ati reusit sa va cunoasteti cu adevarat? Care
este drumul si scopul existentei omenirii? Sa m-ajute careva sa-nteleg cine-i “Viata”,
ce trebuie sa fac cu ea, in ea…
Risipiti-mi amalgamul de
necunostinte, voi, cei ce-mi aflati acum gandurile oarbe…
