Dimineaţă. Nici măcar
nu a răsărit soarele, iar eu mi-am început ziua. În pat, cu o poziţie în care
îmi nimicesc coloana, ţin laptopul pe braţe şi tastele sub degete. Ascult cum respiră omul de lângă mine şi-mi
văd în continuare de activitate. Rememorez ziua precedentă şi intâlnirea cu
amicul pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Aceiaşi tunsoare a ultimei întrevederi, acelaşi
zâmbet cald si mâinile ce se bucură de o atenţie deosebită din partea sa. Tot
timpul am admirat fineţea de care se bucură mâinile lui şi grija neexagerată pe
care si-o dedică întregii existenţe. Acum, eu purtam ochelari, iar şocul său a fost
destul de evident, dar nu într-un mod negativ. Era curios dacă am mai schimbat
ceva din look-ul meu în ceea ce priveşte tunsoarea, căci destul de des în
ultima perioadă, podoaba mea capilară se bucură de întalnirea cu maşina de
tuns. Aveam insă părul de o lungime contradictorie asteptărilor sale, dar i-am
promis că va fi sunat când voi rămâne din nou cu una din tunsorile
extravagante.
Găzduiţi de o cafenea în
care eu nu mai fusesem vreodată (ce-i drept, nu prea mă impac cu ele, din
motive necunoscute până şi de mine), ne povesteam întâmplări ale perioadei in
care legătura dintre noi fusese absentă. Privea din nou cu o figură şocată de
curiozitate, cum viaţa mea era născută de la zero. Îşi putea explica acum
dispariţia Mădălinei de pe facebook, numărul de telefon care nu mai exista şi
domiciliul la care dânsa nu mai locuia, inclusiv relaţia amoroasă ce devenise
de domeniul trecutului. Poveste dupa poveste, intrebarea sa nu fu într-un final
decât una:
-Una peste alta, eşti fericită?
-Da şi simt că evoluez.
-Asta este foarte bine. Lasă atunci ce a fost şi
inconjoară-te de oameni in preajma cărora te simţi bine şi care crezi că îţi
merită compania.
Nu mi-am mai găsit replica. Unde-mi erau cuvintele? De ce
nu-ncerca să mă judece cum fac mulţi şi cum de nu mă respingea? Nu am putut
decât să zâmbesc.De atât am fost în stare.
Mai târziu în maşină, plimbându-ne, mi-a împărtăşit faptul
că pentru el am ramas acelaşi om de la început şi nu am putut simţi decât
fericire. I-am replicat :
-Eşti una din puţinele persoane cu care mai ţin legătura.
-Pentru că dispun de neutralitate, nu?
Ştia exact ce apreciam la el şi mi-a plăcut să îl stiu
conştient de asta.
-Îmi place că ai rămas la fel, un bun interlocutor. Cu toate
schimbările! îmi dezvăluia, în timp ce
aşteptam la semafor.
Nu mai vroiam să aud laude. Îmi fusese de ajuns să stiu că
mai există oameni care incă mă apreciază. Câteva cumpărături impreună printre
discursurile pline de umor, drumul spre casă, o îmbratişare de bun-rămas şi
întrevederea fu gata.
Mă-ntreb acum: “Vor înceta oamenii sa judece vreodată? Voi
câţi indivizi/individe de genul celui/celei care nu judecă aţi întâlnit de-a
lungul existenţei voastre?”
