Asezata, nu tocmai comod, pe bancheta dintr-un compartiment murdar de tren, imi zburda fiinta de nerabdare. Imi stau cuminti si loiale in partea dreapta, cele doua ghiozdane in care mi-am ingramadit o mica parte din existenta materiala. Sunt inundata de nerabdarea de a ajunge acasa, locul pe care l-am parasit in septembrie 2013. Suntem in ianuarie 2015, iar eu ma indrept spre meleaguri natale, dupa ce viata a format un unghi de 180◦, intr-o singura seara. Din ce imi amintesc am mai fost de cinci sau sase ori acasa, dupa plecarea mea, insa desi pare bizar, imi amintesc vag acele momente. Distanta fata de origini, m-a intarit, in sensul in care fricile imi dispar, iar increderea in mine a crescut. Am scapat de teama de a calatori singura pe tren, de a cunoaste orase mari, de a cunoaste oameni.
Dupa tot razboiul dus in ultima saptamana, am invatat sa nu mai dau crezare oamenilor si sa nu mai incerc sa ma conving aiurea ca ei sunt la fel de sufletisti ca si mine. Prin prisma acestor intamplari mi-am amintit vorbele tatalui meu, care spunea plin de insufletire: “Nu mai fi atat de naiva! Oamenii sunt rai si noi toti, cream o jungla! “ . Nu prea imi pasa la acele timpuri ce bolborosea, caci auzeam vorbele sale ca pe niste bolboroseli plictisitoare, carora nu prea le dadeam importanta.
Printre toate evenimentele, am observat cu cata usurinta oamenii judeca alti oameni, cat de facil isi pun etichete unii altora si cat de grotesc isi distrug vietile intre ei. La ce sa fii atat de vindicativ si pentru ce merita atata prostie? Razbunarea si egoismul ne distruge pe noi inainte de a-i distruge pe cei carora le sapam gropile si adancurile suferintei. Am vazut intre toate, cum raul se rasfrange asupra noastra, iar celorlalti le este mai bine decat le era, desi le-am dorit cu tot dinadinsul maleficul. Acum inteleg si rolul zicalelor si mi-am amintit-o pe aceea : “Cine sapa groapa altuia, cade in ea! “ . E adevarat ca rasplata nu vine poate pe moment si nu in aceiasi forma, dar atunci cand apare e dureroasa, pentru a ne demonstra pentru a nu stiu a cata oara, faptul ca viata este o lectie interminabila.
Sa arunci cu noroi si moloz in demnitatea unei fiinte, pentru ca asa crezi ca e corect… La rolul divinului cine se mai gandeste, de ne facem singuri atata dreptate, bazata doar pe propriile legi? Legile nescrise, dar invatate si stiute de toti, unde sunt uitate? In care ungher al creierului? Unde incape atata ignoranta, egoism si mandrie in trupurile frumoase, ce uneori adapostesc suflete urate?
Trenul acesta isi va continua drumul extenuant, ascultandu-mi intrebarile si toate gandurile…Va deslusi din toate, ca eu caut iertarea si o voi gasi, indiferent cat de dificila-mi va fi existenta…..
