Vid

Vreau,dar nu pot

A-mi intelege oful,

Caci creierul mi-e plin

De mercurul amorf.

Vorbesc intr-una,

Vorbesc doar cu mine

Si rar vine vreuna

S-aduca trezirea,

 In viata-mi ciudata

Cu ganduri ascunse

De sentimente profunde

Pastrate-n uitare...

Privesc aici,

Privesc si dincolo

Si ochii se plimba

Aiurea-n deriva,

Asemenea mintii

Ce se scalda-n minciuna.

Amalgamul necunostintei de 20 de ani

                Era ora patru dimineata, a zilei de 4 decembrie 2014. Cu urechile-ndreptate spre marsul picaturilor de apa agitate, ce cadeau siropoase pe pamant, asfalt si omenire, fixam cu privirea aleea inundata cu doar doua luminite portocalii in capatul sau, prin geamul inghetat. Atingeam cu pieptul “Craciunita”, floarea rosie ce-mi impodobea pervazul, iar sub mana stanga, imi stateau mute si cuminti cateva clementine. Picioarele-mi atingeau caloriferul fierbinte, iar talpile-mi calcau nepasatoare covorul ponosit. Farmacia din coltul strazii, isi facea simtita prezenta prin lumina verde si obositoare, ce palpaia neincetat. De ici, de colo, cate-o alarma a vreunei masini pornea bezmetica, in timp ce alte automobile se bucurau de ploaia ce spala pacate. Implineam 20 de ani de existenta lumeasca.

                Incepusem dimineata acelei zile in patul meu de zi cu zi si noapte cu noapte, alaturi de trei suflete calde. Incepusera a-mi canta la ora 00:00 a acelei dimineti,  “La multi ani” , facandu-ma sa rosesc si sa ma rusinez de atentia ce mi-o acordau. I-am imbratisat si le-am sarutat obrajii, fiecaruia in parte.Nu ma asteptam la vreun cadou, caci nu eram si nu sunt obisnuita sa primesc asa ceva. In 20 de ani imi serbasem ziua de trei ori si cu toate acestea sunt o fericita,caci unii nu cunosc varsta la care am ajuns eu, iar altii nu isi permit gura de apa sau paine pentru a deschide ochii in ziua ce urmeaza.

                Lantisorul si cerceii de argint, cu piatra albastra, mica si plina de finete ( primite de la S. ), mi-au dilatat pupilele.  Inainte sa vad continutul cutiutei, ma umpluse de fericire gestul sau, caci imi arata dragostea si respectul pe care le purta pentru existenta mea lumeasca.  Dupa plecarea sa, am adormit alaturi de M.

                M-am trezit plina de fericirea Universului si dupa un dus am plecat spre Goblin, alaturi de M. Acolo mi-am servit o parte din colegii prezenti la locul de munca cu ciocolata si am stat la palavre timp de cateva ore.  Ajunsi acasa (G. si D. sunt frati si am plecat cu ei de la Goblin), am inceput a manca cu pofta ce am gasit in frigider,caci foamea ne rodea. Alaturi de G.  , D.   si M. , era prezenta acum si Mirela (colega noastra de apartament, adica a mea si a lui M.), care spre marea mea mirare, reusise sa ma convinga involuntar de talentele actoricesti ce le tinea ascunse.

                Cu un ton grav si o expresie sobra a figurii, ma chemase la ea in camera, pretinzand probleme serioase ce necesitau clarificare. Eram putin panicata, caci ma asteptam la reprosuri, desi nu-mi gaseam vina. A inceput sa-mi relateze verzi si uscate despre ea si despre M. , in timp ce ma mai lua in brate. Printre povestile ei fara legatura intre ele, mincinoase si adevarate, usa camerei a fost deschisa brutal de M., care intreba cu un ranjet, abia ascuns :

                -Mai aveti mult de vorbit? Hai, inapoi in bucatarie cu voi!

Deodata, Mirela nu mai avea nimic sa imi destainuie si mai cu chiu, mai cu vai, m-a scos pe usa camerei, grabita. In bucatarie lumina era slaba si calda, venita parca dintr-o multime de lumanari chioare. Nu gresisem. Eram asteptata de ceilalti trei, iar M. tinea in maini un tort de inghetata imbrobodit cu douazeci de lumanari pitice. Mi se canta “La multi ani” pentru a doua oara si pareau fericiti, iar eu… Eu aveam un zambet larg si dantura dezgolita, de ziceai ca gura sta sa mi se rupa sub asediul bucuriei ce-mi inunda firea. Am stins lumina lumanarilor firave si am fost pusa sa desfac sticla de sampanie, ce aparuse misterios in lipsa mea, asemenea tortului plin de lumanarele. Era pentru prima oara cand desfaceam o sticla de sampanie. Dopul a ricosat violent spre pereti si tavan, sfarsind pe masa incarcata. In restul serii ce ramasese din acea zi, am ras necontenit.

                Am constientizat la finalul zilei, ca noi, oamenii, ne decidem singuri soarta prin alegerile facute (e adevarat ca unii nu au dreptul la alegeri, ci la a se subjuga altora pentru a-si pastra viata) , caci de vrem sa fim fericiti sau tristi, suntem. Fericirea nu sta in lucrurile materiale ale acestei lumi, ci caznita in noi, in fiecare. Ne pierdem constienti esenta, originea si traditiile alergand disperati dupa bunastarea materiala, golindu-ne sufletele de tot ce inseamna cu adevarat frumos. Noi, singuri si impreuna, distrugem omenirea.

                Privesc peste umarul schilod inspre trecutul existentei mele si ma regasesc stearsa. Ce scop am in idila aceasta, numita “Viata” ? Voi reusi vreodata sa ma cunosc cu adevarat? Ma vor cunoaste altii, inainte sa ma cunosc eu?

                Tu, scumpo, scumpule, voi, cei ce-mi cititi acest articol banal, ati reusit sa va cunoasteti cu adevarat? Care este drumul si scopul existentei omenirii? Sa m-ajute careva sa-nteleg cine-i “Viata”, ce trebuie sa fac cu ea, in ea…

                Risipiti-mi amalgamul de necunostinte, voi, cei ce-mi aflati acum gandurile oarbe…

               

                

Noduri

Mi se-aseaza in gat, stomac si creier, noduri de dragoste ce doare. Doare iar lipsa ta. Aparentele ce aratau false gesturi si atingeri revenite la viata, au pierit din nou.

Somnul, acest inamic perfid ne face programe diferite, iar noi traim in lumi absente. Sexualitatea din noi piere si eu ma sting odata cu ea. Pleci si eu ma-ndepartez aievea, aducand in lumea noastra comuna regrete, urlete, contraziceri.

Mi-ai format noduri cu moartea ta de fiecare seara si mi-le-asezi strategic, sa nu mai pot respira, manca, gandi.

Cat sa ne mai sece sufletele, moartea ce aduce visare?

Mogaldeata risipitoare a trecerii timpului

    Am obosit. Ma frang gandurile si ma nelinistesc temerile. Unde dispari, copile? Schimbari, asta vad in tine, dar nu-mi plac. Unde-ti indrepti pasii?
Te-ndrepti spre tinuturi reci si zile amare, insa nu vezi, n-auzi, nu simti. Urmezi aceasta cale precum un orb si schimbi prezent si viitor. Cum uiti trecutul asa usor si devii asemenea vremii?
Imi pun intrebari si nu mai sfarsesc, nu-mi gasesc somnul, asa cum tu iti pierzi urma. Vreau trecutul inapoi, dar trecutul ce te indruma spre acest drum, insa e ceata, iar mie mi-e frica. Frica sa nu creez din tine un mim, caci dorintele mele parca nu-ti prisosesc si fiinta ta nu accepta. Nu accepta sa redevii TU.
    Cel ce erai odata, acum nu mai existi. Au ramas umbre din tine si firmituri din atingerile tale,bucati din bucatele de priviri si buze. Caut disperata mainile ce odata ma cuprindeau cu foame si buzele care-mi stalceau trupul cu simtiri ametitoare. Imi priveai ochii in lumina soarelui si te mirai de culoarea banala ce o aveau. Imi mangaiai chipul plin de groaza si il luminai. Pipaiai cu sete sanii moi si-ti alunecau mainile pe fiinta mea tinere, fara control, dar azi...Unde fugi cu asa disperare? Unde vrei sa-ti ascunzi dragostea?
Odata, rupeai vorbe din luna si soare si le imbinai sec, dar le adoram. Azi vocea-ti creeaza morminte in care ajung cu spaima si ma ataca lupi ce urla zanatici.

Opreste furtuna, risipitorule!!!

M-a regasit hazardul existentei

Trandavesc obosita, cu mintea plina de framantari, intr-un pat. Lenjeria rosie ce acopera patul, pernele, patura, imi chinuie privirea. E acel rosu strident ce ma-ndeamna la pacate trupesti, dar tu sforai deja. Camera-i dezordonata, plina de ambalaje si perne, pungi si doua scaune uitate aiurea, iar peretii-s albi, fara pic de veselie.

Acum cateva ore umblam bezmetici prin Bucuresti intr-o masina simpla, mica, lenesa uneori, dar imi placea. Lumini de pretutindeni, in diverse culori imi violau retinele, dar nu ma dezgustau, caci tot ansamblul lor creau Capitala dizgratioasa si superba in acelasi timp. Podul invaluit si parca sustinut de alb imaculat, parea creatura marina in ceata serii reci ce ne tinea companie. Sute de masini ce ne tratau cu dispret si aroganta, asteptau galagioase la semaforul disciplinat sa porneasca din nou in goana nebuna pe bulevardele imense, chinuite de oameni comozi si grabiti.

In fata Casei Poporului, in parcarea imensa, ai oprit masina si am asteptat o ora incheiata venirea prietenului nostru, V.V. Plictisul nu a reusit sa ne ajunga, caci am inceput sa vorbim verzi si uscate, in timp ce frigul isi gasea usor, usor loc cu noi, in masinuta bolnava.

Te-am sarutat dupa un timp, insa mintea-mi evada la cerceii pe care nu ii atarnasem de lobii urechilor mele reci, asa ca mi-am dezlipit gura de gura ta si am marturisit-o cu voce tare. Nu iti venea sa crezi ca spun asta, asa ca ai intrebat imediat, pentru a te convinge:

-La asta te gandesti tu cand ma saruti?

N-am putut decat sa rad nevinovat si trist in acelasi timp, iar tie ti se dilatau pupilele. Am simtit nevoia de drama, desi am parte de ea neconditionat, asa ca am rostit dramatic:

-Tu nu ma mai iubesti!

Rostisem sec acest lucru, iar tu l-ai luat in serios, desi nu credeai cu adevarat (privirea te trada) si instant ai spus:

-Nu ma, nu te mai iubesc!

Am inceput sa imi strivesc palmele si pumnii de hainele ce iti ascundeau trupul, dar satul m-ai imobilizat si am inceput sa iti strivesc cu dintii mainile. Te durea, iar drept razbunare mi-ai muscat buzele si nasul, mainile si obrajii, iar eu radeam haotic, de parca durerea ce mi-o provocai era placuta. Muscai din mine cu rautate, in timp ce imi impreunasei mainile si le sfaramai cu a ta.

Obosisem, iar tu ai iesit din masina sa iei aer si a aparut V.V. V-ati salutat zgomotos, in timp ce eu faceam cunostinta cu A. (fata cu care venise V.) . A. si cu mine ne-am dus fiecare in masina (si V. avea masina), iar voi ati ramas langa ele, palavragind aiurea, in timp ce eu inghetam.

Ati stat indeajuns la povesti, incat picioarele imi erau iubite de frig atat de groaznic, ca si cum nu mai erau ale mele, iar mintea mea saraca mi-a adus in prezent trecutul meu nefericit si am inceput a plange patimas, fara a da insa de banuit. Aveam privirea fxata pe geam, gura imi era muta si lacrimile curgeau fara pic de zgomot pe obrajii reci si vineti.

Te-am enervat cand ti-am dezvaluit motivul durerii mele neincetate si nu te puteai abtine sa nu tipi, caci asa te descarcai, dar la un moment dat ai rostit:

-Esti slaba femeie! Fii naibii mai tare si nu mai spune ca nu poti. A spune "NU POT! ", e de fapt "NU VREAU! ", iar tu iei cacatul asta in brate, cacatul asta de "NU POT!" !

Nu dureau vorbele tale grele, ci ma faceau fericita. Fericita ca tu ai incredere in mine si crezi in cine sunt eu si in cine voi fi. Simteam.

Ne-am plimbat anapoda prin magazine cu V. si A. , iar eu ma intaream si uitam de greul ce vroia sa ma distruga. Ne-am intors acasa destul de devreme, am prins crimpeie de filme si emisiuni la televizorul penibil din living , apoi ne-a cuprins somnul (pe tine) si foame de lectura (pe mine). 

Iata-ne aici, acum, tu dormind si eu scriind, nu citind. Scriu sa-mi golesc creierul de ganduri ce locuiesc pe subconstient. Acum nu ma pot privi, dar ma simt frumoasa, nu fizic, ci sufleteste.

Imi simt ochii plini de plumb, caci au varsat lacrimi, iar trupul mi-e istovit, desi n-am depus efort. Creierul meu ingreunat de griji, mila si egoism, nu vrea sa-mi mai ajute corpul cu nimic, iar inima mi-e slabita de dor si abia mai simt cum bate...

In stanga trupului meu greoi, sta cuminte cartea din care voi incepe sa-mi hranesc curiozitatea haina a creierului viclean. Caldura din camera mi-a molesit fiinta firava, dar voi incepe a citi, caci azi urlu insetata de vointa hazardului omenesc. 

Inconstient de propria inconstienta

Dormi istovit langa mine cu buzele-ti pline, respiratia galagioasa, sprancenele neicruntate. Trupurile noastre goale, cu mintile pline de framantari trandavesc pe un pat neingrijit, neatigandu-se.

Te privesc cu dragoste, caci simt asta din plin pentru fiinta si existenta ta, dar te privesc si cu mila pentru somnul care mi te fura in fiecare noapte cu saruturile sale dulci si placute. Ai tresarit aici, acum, in timp ce scriu, te-am intrebat daca esti bine, dar exista atata inconstienta in trupul tau incat nu ai puterea sa imi raspunzi. Constientizezi, in schimb, deranjul produs de lumina lampii si de zgomotul pe care il produc eu. Singuratatea careia ma lasi ostatica noaptea, cand adormi inaintea mea ma transforma complet, sufletul devenindu-mi greu, mintea goala, inima straina, ochii transparenti, gandurile incolore, buzele agitate, trupul fierband. 
Nu-mi doream decat caldura trupului tau, gustul pielii tale, parfumul vorbelor pe care le rostesti…

Scâncet

Astazi am vorbit din nou, dupa o saptamana in care nu ne-am adresat niciun cuvant amarat...

Nu ne-am mai vorbit, pentru ca eu am decis sa nu mai urmez calea aleasa de tine pentru existenta mea si am renuntat la medicina.

Ti-am socat bolnaviciunea visului tau snob si nu ai mai vrut sa ma auzi, caci asa cum am dezvaluit in povestioara mea anterioara, mandria te reprezinta...

Am sunat-o cu sufletul spanzurat de curiozitate si iubire, pentru a vedea daca firul vietii sale nu s-a intrerupt, dar ai raspuns tu. Nu m-as fi asteptat...

        -Da!

          -Ce faci? am intrebat cu o voce joasa si plina de dezgust fata de tine.

-Bine! a fost raspunsul tau sec si amar, dar plin de orgoliu.

A urmat o pauza infinita intre existentele noastre si apoi am cerut-o pe ea la telefon, caci nu mai puteam respira de dorul sau. Vocea-i m-a facut sa uit de orice rau si eram imbalsamata de dragoste pura. M-am hranit cu sufletul sau frumos, vocea sa calma si gandurile-i sincere, iar de bestia ce te reprezinta, uitasem.

A insistat sa vorbesc cu tine, desi stia faptul ca trupul, mintea, sufletul si toata entitatea mea se ofileau din uscaciunea ce tu o pulverizai fara greutate prin orice por, vorba…

Incercam sa leg cu tine o conexiune, dar erai rece si diabolic. 

La un moment dat ai inceput sa iti descosi gura aceea cusuta cu prostie si mi-ai prezentat urmatoarele apasari :

“Duminica am dat de patru-cinci parinti care vorbeau de copiii lor. Unul din ei avea fiica la facultate in anul cinci si avea un loc de munca foarte bine platit. Tu, insa, nu ai mama, nu ai tata, suni doar cand vrei.”

Ma durea iar.

De ce vezi exemple in altii si nu crezi in mine, orbule? De ce ma critici pentru visul meu si alegerile pe care le fac?

In timp ce luptam cu mine insumi, sa nu ma podideasca plansul, tu ai continuat:

“Ai facut din nou cost suplimentar. Ti-am spus sa nu mai faci! “

Atat de mult iti infrumuseteaza tie viata banii, in locul celor trei copii pe care ii ai si o sotie loiala, iubitoare, care iti suporta tot cretinismul de care esti plin, pentru ca te iubeste?

Nu iti ajungeau criticile, asa ca idiotenia de care dispuneai din plin, te-a indemnat sa continui…

“Eu cred ca te vei plafona si nu vei ajunge nicaieri, desi m-as bucura sa nu fie asa! “

Stateam si ascultam tampa cum creieru-ti innamolit de rau si indoctrinare iti conducea gura catre vorbe grele. Nu te-am intrerup si la final am spus doar:

 “Nu ma voi plafona! “

Am vrut sa inchei cat mai repede dialogul, asa ca am rostit: “ Noapte buna! “ , dar nu ai facut decat sa inchizi apelul, fara ca macar sa imi raspunzi ceva.

In primele secunde nu am gandit decat atat: “Ce badaran! “ . Imi veneau doar cuvinte urate la adresa ta, ca sa iti imbrace caracterul si nu ma puteam abtine, dar la gandurile bune ale Iuliei, care ma sunase la 2 minute dupa ce am terminat conversatia, te-am uitat.

Ea ma sunase sa imi spuna ca ii este dor de prezenta mea, de gesturile haotice pe care le am zi de zi. Citise povestea despre tine pe blog inainte sa puna mana pe telefon…

Consider ca tu nu meriti respectul oamenilor, caci tu nu respecti omenirea, tu respecti banul dupa care alergi secunda de secunda, insa nu se lasa prins de tine.

Sunt un nimeni in lumea asta trecatoare si nu am vreun drept sa te critic, ori sa te judec, dar Dumnezeu o va face si nu iti doresc decat multa intelepciune in lumea ce va veni, daca in aceasta nu o accepti.

Te iubesc si nu voi ascunde asta de nimeni! Te iubesc, chiar daca tot ce faci e sa ranesti necontenit…

Eu nu vreau mandria si orgoliul in viata aceasta atat de frumoasa, caci am de oferit multa dragoste si respect, chiar si pentru cei ce ma vor sfarama!

Temeri si sperante...

Gandurile mi se impleticesc si lupta cu mine. Sunt doar o idioata… tin in mine frica si ura, dragoste si mila. Mi-e frica de el, de reactiile lui, il urasc pentru faptul ca m-a obligat sa pornesc in viata pe un drum ales de el, fara ca eu sa fiu intru totul de acord. Pe ei ii iubesc pentru curajul pe care il au in fata lui, dragostea curata pe care o poarta in sufletele lor bogate, desi goliciunea locuieste si in a lor existenta…

"Te intrebi de ce exista goliciune cand totusi au bogatie?"

 Au la fel ca mine tristetea aceea oarba care nu dispare. Nu dispare pentru ca e hranita de gesturile lui, de vorbele lui diabolice, de chipul sau hain. El tine dragostea ascunsa, prizoniera… E incatusata de mandrie si orgoliu, care de acesta sunt imbratisate si acceptate ca si cum sunt cele mai scumpe pe lumea asta si oricine le doreste.

“Ce ai deveni tu bruta, daca ar disparea mandria din corpul ala manjit de rautate si nervi?”

Mi-am pierdut dorinta de a ajunge acasa, acolo unde am crescut, pentru ca sunt constienta de prezenta sa ce imi va provoca scarba. 

"De ce stii tu doar sa impui, sa inchizi timpanele la dorintele altora, sa-ti strangi inima in pumni pentru a nu iti pierde orgoliul? Asa vrei sa iti pierzi tu existenta? Vrei sa dispari din lumea asta cu inima otravita de regrete si idei fixe, timpanele surde, ochii rai, gura otravita de vorbele rele, mainile manjite de durerea ce i-ai provocat-o ei, ani de-a randul?"

Nu sper decat la o schimbare...

Saracia ratiunii noastre este bogatia inimii…

Ai luat in ochii tai verdele copacilor infloriti, albastrul marii calme si culoarea aprinsa de soare, acel galben ce emana caldura. Unde-ti sta tie inima efemerule?

Vrei sa-mi imbratisezi trupul, dar sa fie gol si esti  infometat… sufletul iti tanjeste dupa linistea ce acum nu o mai are. De ce intrebi asa des ce incerc sa fac in viata ta? Iti raspund plina de idiotenie ca: “Nimic!”, iar tu zambesti ca intotdeauna pentru ca stii ca mint… te mint cu frica de a nu ma indragosti de tine…

Ti-ai umplut trupul de culori, spunandu-mi ca vrei sa reprezinti momente din viata ta… pe mine sa ma tatuezi cu totul… Zambesc intr-una momentan, pentru ca m-am trezit cu o stare ciudata, plina de culorile curcubeului…

Zambesti, dar buzele iti pleaca in josul gurii… de ce nu esti fericit cu adevarat? Stiu raspunsul, dar nu vreau sa recunosc povara care ma reprezinta… Nu vreau suferinta ta, dar  o obtin involuntar…

Respiri greu langa mine si eu imi tin inchise lacrimile in ochii mei saraci si rai, pentru a nu a le lasa pe ale tale sa evadeze, pentru a nu scoate la suprafata durerea din tine...

Daca inteleg? Mi-e frica de durerea ce ti-o provoc prin lipsa mea…

Acum imi spui ca sunt imposibil de frumoasa... unde-ti este rationamentul? Nu te mai pierde in ochii mei…

“Daca ti-ar fi inima, pe cat esti tu de frumoasa…”, dupa care am pierdut firul spuselor tale… inima mea e saraca, suferinda si nu o cunosc nici eu… sunt instabila emotional….

Da, sunt doar in copil nebun in lumea asta nebuna, asa cum ai realizat si mi-ai dezvaluit in cuvinte acum...

Iarta-mi naivitatea!

Cu dragoste, Madalina Ioana Mistrean!

Al 6-lea simt venit din suflet chinuit

M-am trezit captiva intr-o zi cu soare, in patul meu morocanos. Abia scapasem dintr-o lume in care mi se prezentau scene de violenta, din ganduri ale subconstientului ce ma apasau, dureau, agitau. Am pus hotarata mana pe telefon si am sunat-o pe cea care suferea in acel orizont indepartat, acum fictiv, ca si atunci.

-Alo!

-Ce faci?

-Abia m-am trezit! Tu?

-Muncesc!

Era un dialog banal si monoton, ca de fiecare data cand comunicam pentru prima oara in ziua respectiva. Parea la fel de ocupata si plictisita ca in fiecare zi a existentei sale. Avea pe suflet multe apasari, ce reuseau sa ii innegreasca sufletul si sa ii manance linistea mintii.

-Am si eu o rugaminte la tine! ii spun plina de incredere ca ma va ajuta in problema ce mi-o creasem singura, deoarece sufletul ii era divin.

-Spune! raspunde, presimtitd parca iminenta prostie pe care aveam sa i-o spun.

-Am si eu nevoie de o adeverinta, ca azi am test la anatomie si nu vreau sa ma duc pentru ca am incercat sa invat, dar nu imi ramane nimic intiparit.

-Nu!

Atat raspunse, sec, hotarat si apasat.

-De ce nu inveti? Ti-am oferit toate conditiile, te-am ajutat, iar tu…continua sincopat si cu parere de rau pentru ceea ce nu infaptuiam, asa cum ar fi trebuit sa fac.

O mai rog de cateva ori si raspundea la fel de decisa ca nu va face asta si ca va trebui sa ma duc la facultate, indiferent de ceea ce voi face (voi pica sau nu testul la anatomie, care era de asemenea cu plata), iar dupa ce termina de explicat acestea, ma lamureste si asupra faptului ca este ocupata la servici, ca nu mai poate vorbi si inchide telefonul, fara sa isi mai ia bun ramas.

Eram singura in pat, innotand alaturi de ganduri cretine, simturi de deznadejde si lacrimi fierbinti. La un moment dat, la aproximativ cinci minute dupa ce imi inchisese telefonul instant, aproape fara sa imi dau seama, ma suna inapoi. Am inceput din nou sa o rog in diverse feluri sa faca rost de acea adeverinta, dar isi pastra parerea si hotararea ca si cum presimtea ca ceea ce facea era benefic. Plangand fara oprire si facandu-mi sufletul amar, ii zic necontrolat, adancindu-ma in tristete si respiratii aproape inexistente:

-Am visat cum erai batuta! Mereu ma gandesc la tine…si plangeam chinuindu-ma sa respir si sa opresc tristetea din mine, pe care stiam ca i-o transmit.

-Du-te la facultate si da testul ala! Nu fi incapatanata! AZI O SA AI NOROC! Ce va fi, va fi! O sa ii spun tatalui tau sa iti puna bani pe card sa platesti testul.

Era de nedescris cat de decisa putea fi, cat de luminata ii era simtirea, inima, sufletul, mintea. Am ajuns la facultate si am dat cu greu si cu regret acei bani pentru a reface acel test, apoi am ajuns in sala de examen, asteptand subiectele. Tremuram ca varga si ma gandeam doar la mama, cand rostise doar atat : “AZI O SA AI NOROC!!!”. Imi picasera subiecte nedescris de usoare si reusisem sa ma si degrevez de materie in examen. Dupa ce am iesit din facultate, totul in jurul meu era frumos, dumnezeiesc, divin. Oamenii erau mai frumosi, gandurile mele senine, iar sufletul imi calatorea doar in clipele frumoase, pe cand din minte nu imi iesea vocea mamei.

Am ajuns acasa si am sunat-o cerandu-mi iertare, multumindu-i sincer si plina de regrete ca am pus la indoiala indemnurile sale. Simteam din vocea sa multumire si mandrie, iubire si fericire. Toata ziua mi-a fost splendida, petrecuta doar printre clipe si momente, ore si minute invaluite de o fericire totala, insotite toate de sufletul extaziat, de prezenta vie a mamei in existenta mea.

Astazi, mi-am dat seama ca nu exista comparatie intre mama si oricare alta femeie din lumea aceasta trecatoare. Am constientizat ca nu pot concepe momentul in care va trece in nefiinta , in care existenta imi va deveni sumbra, creierul plumburiu, ochii nevazatori, urechile surde, trupul nepasator.

Ti-ai imaginat vreodata cum iti va decurge existenta dupa ce mama ta nu va mai fi, draga cititorule? Cum va fi cand iti vei aminti ca ai jignit-o si nu ti-ai cerut scuze, pentru ca erai prea mandru?

Mandria si neascultarea invita in viata ta hazardul….

Dezvaluiri in tainele unui sarut

Ar fi trebuit ca somnul sa ma fi invaluit la aceasta ora, iar degetele mele sa nu tasteze, sa nu imi mai constientizez existenta, sa fiu “moarta”. Somnul trebuia sa ma fure, asemenea mortii, iar la aparitia zorilor sa ma aduca inapoi, pentru a ma lasa prada soarelui, traficului de masini, multimii de oameni, dezastrelor si nebuloaselor eterne, zilnice.

M-am asezat langa el pe canapeaua din sufragerie, am inceput sa il privesc si m-am convins pentru a mia oara ca il iubesc cu adevarat. Era foarte ocupat cu conversatii pe facebook si proiecte, iar eu imi doream foarte mult sa il sarut, ating, sa vorbesc cu el, sa ma tina in brate, sa ma stranga tare asa cum face uneori cand sentimentele ii erup ca dintr-un vulcan.

-Saruta-ma! , ii zic dornica si calda, iubitoare si nerabdatoare, iar el ma saruta scurt si sec, prea cuprins de problemele ce il apasa…

-Mai vreau! , rostesc naiva.

-Nu vezi ca am de scris? Mai am si de invatat pentru partial! imi spune pe un ton de om stresat, enervat, plictisit, nemultumit…   

  Am plecat in dormitor, aruncandu-i o privire de teama, imbibata cu dragoste, regrete, deznadejde, mila, dar cu toate acestea exista si speranta pe acolo, pe undeva…

Simtea ca ceva ma apasa, ca ceva nu imi convine, ca apele mele s-au tulburat si ma intreaba monoton:

-Ce ai?

Era aceiasi intrebare pe care fiecare din noi o pune, fara sa constientizam uneori…’

-Nimic! ii raspund cu un ton de om agitat si nemultumit in permanenta… Punea aceasta intrebare din sufragerie, iar eu zaceam in dormitor, privind pierduta si indragostita in tavan, gandindu-ma in permanenta la el si calmandu-ma. Dintr-o data il simt langa mine in pat si aud din nou :

-Ce ai?

Repet acelasi raspuns aiurit, rostit de oricine, oricand, oriunde, oricum:

-Nimic! acum simtindu-se cum ma calmam prin simpla lui prezenta, atat de aproape de fiinta mea… Il sorbeam din priviri si il analizam, de parca il vedeam pentru intaia oara de-a lungul existentei mele. Am palavragit despre proiectele sale, examene, partiale, absentele mele de la facultate si alte nimicuri, iar deodata ii aud glasul:

-Te-ai suparat ca nu am vrut sa te sarut, nu?

-Da! , raspund fericita ca stia ce era in sufletul meu, ca stia dupa ce tanjeam…Ma priveste duios, cu ochii sai mari si frumosi, scaldati de un verde ametitor, iar intre noi linistea domnea.

-Acum ma pupi? intreb ca un copil prostut, care isi doreste jucaria din vitrina unui magazin. Rade sincer si din priviri imprastie iubire si caldura.

-Doamne, ce fata ai avut! Ai belit niste ochi…! si rade din nou, bucurandu-se parca de ceva ce primise, de un plan ce reusise sa fie pus in aplicare, iar lui avea sa ii aduca beneficii. Apoi ma imita si zambeste larg, dezvelindu-si dantura alba. Ma saruta dupa care imi explica iar ca are de facut proiecte si de invatat (avea impresia ca e necesar sa spuna asta, de parca eram in necunostinta de cauza). Pleaca in sufragerie, cascand larg si meditand la cum sa faca sa sfarseasca mai repede, sa ajunga cat mai curand in bratele somnului si odihnei.

Pe geamul din dormitor, privesc din nou in aceasta seara si asemenea unui film pe care il vezi a doua oara, peisajul e acelasi. S-a schimbat insa ceva, deoarece in aceasta lumina difuza a aleii, aud caini care vorbesc intr-una, negasindu-si linistea, intr-o noapte atat de senina, dar nu vad niciunul. Or fi oare nemultumiti de motoarele masinilor care nu inceteaza sa se mai perinde pe sosele, la orele acestea tarzii, obligate de proprietari sa calatoreasca in noapte pe drumuri nesigure, plimbandu-i de colo, colo? Azi, linistea nu mai domneste…

Primele ganduri printre simtiri amortite

Stateam langa el si ma intreaba deodata:

- De ce nu scrii?

Ma uitam prostita la el, ca si cum nu isi constientiza spusele…

-Scriu deja, nu observi asta? ii zic senina, dar contrariata ca si cum el avea o problema de perceptie (invatam cu teama si interes la anatomie).

-Nu fata, de ce nu iti deschizi un blog?

Dupa vorbele astea, eram si mai uimita, deveneam aiurita si cum totul mi se parea o bataie de joc, intreb:

-Ce-ti veni?

-Pai...tu scrii frumos…te exprimi frumos…

Avea ganduri sincopate, incerca sa isi gaseasca motivele pentru care mintea ii nascocise aceasta idee. Alaturi de el, acum pe canapea, tinandu-l in brate imi lasasem gandurile sa faca ce doresc si incepeau sa navaleasca sute si mii de lucruri si fapte, povesti si trairi pe care le-as putea impartasi.

Am fost botezata sub numele de Madalina Ioana Mistrean. Ganditi-va cate fete mai poarta aceste prenume… Am fost nascuta si crescuta, educata si formata in localitatea Targu-Ocna, judetul Bacau. Mi-am petrecut copilaria cu o sora, un frate si doi parinti, efemeri  toti, la fel ca mine, la fel ca voi. Acum am nouasprezece ani si am ajuns in Constanta, pentru a urma Facultatea de Medicina.

 Am ajuns in patul ce-i va fi suport trupului meu, cand voi aluneca tardiv in lumea inconstientei, pana la sosirea diminetii pline de soare si sunt cuprinsa de entuziasm pentru acest inceput de blog. E magnifica senzatia de fericire produsa de sperante.

Dupa ce am dialogat in contradictoriu vreo cinci minute asupra foilor mele de pe noptiera, ce stau cuminti in partea lui de pat, s-a lasat pagubas, fiind cuprins de umbrele noptii, falsitatea viselor si caldura asternuturilor.

Ochii imi joaca feste si urla cat ii tin puterile ca imi bat joc de ei, punandu-i sa priveasca la o ora atat de tarzie un ecran de laptop ce are un contrast mult prea alb pentru puterea lor. Privesc pe geam si vad o alee invaluita intr-o lumina asemanatoare cu cea a cojii de portocala, pustiita insa, pescarusii fiind singurii care o mai inveselesc. Din cand in cand, mai vezi trecand cate-un individ ce trebuie sa se lipseasca de calatoria in taramul viselor, de caldura oferita de bratele sotiei sau a iubitei, ori pur si simplu de caldura oferita de vreo patura veche, dar calduroasa, pentru a pazi cladiri ce vor sa se inalte falnice, pentru a fi admirate in vremuri viitoare. Toate acestea aveau contraste mai calde, culori mai inchise, dar globii mei oculari au reusit sa ma convinga ca au si ei nevoie de odihna, asemenea intregului meu organism, asemenea intregii mele fiinte. Poate nu am scris multe lucruri in aceasta prima zi si cu siguranta nu am exprimat mai nimic din tot ce mi se perinda prin suflet si creier, dar voi continua asta dupa ce trupul imi va sta inconstient si fericit in pauza bine meritata. Mai vreau sa spun doar : “Noapte buna, suflete frumoase!”.