Dezvaluiri in tainele unui sarut

Ar fi trebuit ca somnul sa ma fi invaluit la aceasta ora, iar degetele mele sa nu tasteze, sa nu imi mai constientizez existenta, sa fiu “moarta”. Somnul trebuia sa ma fure, asemenea mortii, iar la aparitia zorilor sa ma aduca inapoi, pentru a ma lasa prada soarelui, traficului de masini, multimii de oameni, dezastrelor si nebuloaselor eterne, zilnice.

M-am asezat langa el pe canapeaua din sufragerie, am inceput sa il privesc si m-am convins pentru a mia oara ca il iubesc cu adevarat. Era foarte ocupat cu conversatii pe facebook si proiecte, iar eu imi doream foarte mult sa il sarut, ating, sa vorbesc cu el, sa ma tina in brate, sa ma stranga tare asa cum face uneori cand sentimentele ii erup ca dintr-un vulcan.

-Saruta-ma! , ii zic dornica si calda, iubitoare si nerabdatoare, iar el ma saruta scurt si sec, prea cuprins de problemele ce il apasa…

-Mai vreau! , rostesc naiva.

-Nu vezi ca am de scris? Mai am si de invatat pentru partial! imi spune pe un ton de om stresat, enervat, plictisit, nemultumit…   

  Am plecat in dormitor, aruncandu-i o privire de teama, imbibata cu dragoste, regrete, deznadejde, mila, dar cu toate acestea exista si speranta pe acolo, pe undeva…

Simtea ca ceva ma apasa, ca ceva nu imi convine, ca apele mele s-au tulburat si ma intreaba monoton:

-Ce ai?

Era aceiasi intrebare pe care fiecare din noi o pune, fara sa constientizam uneori…’

-Nimic! ii raspund cu un ton de om agitat si nemultumit in permanenta… Punea aceasta intrebare din sufragerie, iar eu zaceam in dormitor, privind pierduta si indragostita in tavan, gandindu-ma in permanenta la el si calmandu-ma. Dintr-o data il simt langa mine in pat si aud din nou :

-Ce ai?

Repet acelasi raspuns aiurit, rostit de oricine, oricand, oriunde, oricum:

-Nimic! acum simtindu-se cum ma calmam prin simpla lui prezenta, atat de aproape de fiinta mea… Il sorbeam din priviri si il analizam, de parca il vedeam pentru intaia oara de-a lungul existentei mele. Am palavragit despre proiectele sale, examene, partiale, absentele mele de la facultate si alte nimicuri, iar deodata ii aud glasul:

-Te-ai suparat ca nu am vrut sa te sarut, nu?

-Da! , raspund fericita ca stia ce era in sufletul meu, ca stia dupa ce tanjeam…Ma priveste duios, cu ochii sai mari si frumosi, scaldati de un verde ametitor, iar intre noi linistea domnea.

-Acum ma pupi? intreb ca un copil prostut, care isi doreste jucaria din vitrina unui magazin. Rade sincer si din priviri imprastie iubire si caldura.

-Doamne, ce fata ai avut! Ai belit niste ochi…! si rade din nou, bucurandu-se parca de ceva ce primise, de un plan ce reusise sa fie pus in aplicare, iar lui avea sa ii aduca beneficii. Apoi ma imita si zambeste larg, dezvelindu-si dantura alba. Ma saruta dupa care imi explica iar ca are de facut proiecte si de invatat (avea impresia ca e necesar sa spuna asta, de parca eram in necunostinta de cauza). Pleaca in sufragerie, cascand larg si meditand la cum sa faca sa sfarseasca mai repede, sa ajunga cat mai curand in bratele somnului si odihnei.

Pe geamul din dormitor, privesc din nou in aceasta seara si asemenea unui film pe care il vezi a doua oara, peisajul e acelasi. S-a schimbat insa ceva, deoarece in aceasta lumina difuza a aleii, aud caini care vorbesc intr-una, negasindu-si linistea, intr-o noapte atat de senina, dar nu vad niciunul. Or fi oare nemultumiti de motoarele masinilor care nu inceteaza sa se mai perinde pe sosele, la orele acestea tarzii, obligate de proprietari sa calatoreasca in noapte pe drumuri nesigure, plimbandu-i de colo, colo? Azi, linistea nu mai domneste…