M-am trezit captiva intr-o zi cu
soare, in patul meu morocanos. Abia scapasem dintr-o lume in care mi se prezentau
scene de violenta, din ganduri ale subconstientului ce ma
apasau, dureau, agitau. Am pus hotarata mana pe telefon si am sunat-o pe cea care
suferea in acel orizont indepartat, acum fictiv, ca si atunci.
-Alo!
-Ce faci?
-Abia m-am trezit! Tu?
-Muncesc!
Era un dialog banal si monoton, ca
de fiecare data cand comunicam pentru prima oara in ziua respectiva. Parea la
fel de ocupata si plictisita ca in fiecare zi a existentei sale. Avea pe suflet
multe apasari, ce reuseau sa ii innegreasca sufletul si sa ii manance linistea
mintii.
-Am si eu o rugaminte la tine! ii
spun plina de incredere ca ma va ajuta in problema ce mi-o creasem
singura, deoarece sufletul ii era divin.
-Spune! raspunde, presimtitd parca
iminenta prostie pe care aveam sa i-o spun.
-Am si eu nevoie de o
adeverinta, ca azi am test la anatomie si nu vreau sa ma duc pentru ca am
incercat sa invat, dar nu imi ramane nimic intiparit.
-Nu!
Atat raspunse, sec, hotarat si
apasat.
-De ce nu inveti? Ti-am oferit
toate conditiile, te-am ajutat, iar tu…continua sincopat si cu parere de rau pentru
ceea ce nu infaptuiam, asa cum ar fi trebuit sa fac.
O mai rog de cateva ori si
raspundea la fel de decisa ca nu va face asta si ca va trebui sa ma duc la
facultate, indiferent de ceea ce voi face (voi pica sau nu testul la
anatomie, care era de asemenea cu plata), iar dupa ce termina de explicat
acestea, ma lamureste si asupra faptului ca este ocupata la servici, ca nu mai
poate vorbi si inchide telefonul, fara sa isi mai ia bun ramas.
Eram singura in pat, innotand
alaturi de ganduri cretine, simturi de deznadejde si lacrimi fierbinti. La un
moment dat, la aproximativ cinci minute dupa
ce imi inchisese telefonul instant, aproape fara sa imi dau seama, ma suna
inapoi. Am inceput din nou sa o rog in diverse feluri sa faca rost de acea
adeverinta, dar isi pastra parerea si hotararea ca si cum presimtea ca ceea ce
facea era benefic. Plangand fara oprire si facandu-mi sufletul amar, ii zic
necontrolat, adancindu-ma in tristete si respiratii aproape inexistente:
-Am visat cum erai batuta! Mereu
ma gandesc la tine…si plangeam chinuindu-ma sa respir si sa opresc tristetea
din mine, pe care stiam ca i-o transmit.
-Du-te la facultate si da testul
ala! Nu fi incapatanata! AZI O SA AI NOROC! Ce va fi, va fi! O sa ii spun tatalui
tau sa iti puna bani pe card sa platesti testul.
Era de nedescris cat de decisa
putea fi, cat de luminata ii era simtirea, inima, sufletul, mintea. Am ajuns la
facultate si am dat cu greu si cu regret acei bani pentru a reface acel
test, apoi am ajuns in sala de examen, asteptand subiectele. Tremuram ca varga si
ma gandeam doar la mama, cand rostise doar atat : “AZI O SA AI NOROC!!!”. Imi
picasera subiecte nedescris de usoare si reusisem sa ma si degrevez de materie
in examen. Dupa ce am iesit din facultate, totul in jurul meu era
frumos, dumnezeiesc, divin. Oamenii erau mai frumosi, gandurile mele senine, iar
sufletul imi calatorea doar in clipele frumoase, pe cand din minte nu imi iesea
vocea mamei.
Am ajuns acasa si am sunat-o
cerandu-mi iertare, multumindu-i sincer si plina de regrete ca am pus la
indoiala indemnurile sale. Simteam din vocea sa multumire si mandrie, iubire si
fericire. Toata ziua mi-a fost splendida, petrecuta doar printre clipe si
momente, ore si minute invaluite de o fericire totala, insotite toate de sufletul
extaziat, de prezenta vie a mamei in
existenta mea.
Astazi, mi-am dat seama ca nu
exista comparatie intre mama si oricare alta femeie din lumea aceasta
trecatoare. Am constientizat ca nu pot concepe momentul in care va trece in
nefiinta , in care existenta imi va deveni sumbra, creierul plumburiu, ochii
nevazatori, urechile surde, trupul nepasator.
Ti-ai imaginat vreodata cum iti
va decurge existenta dupa ce mama ta nu va mai fi, draga cititorule? Cum va fi
cand iti vei aminti ca ai jignit-o si nu ti-ai cerut scuze, pentru ca erai prea
mandru?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu